Sa mai existe sportivi care in ciuda unor rezultate exceptionale si castiguri substantiale pastreza inca placerea si bucuria jocului in sine? Despre succesul fulminant al handbalistilor de la Steaua, castigatori ai Cupei Challenge, ne vor povesti chiar Viorel Mazilu, golgeterul si capitanul echipei si Marius Novanc.
Pentru a-ti da seama ce anume i-a facut pe stelisti sa fie cei mai buni si sa castige Cupa Challenge nu trebuie decat sa stai cateva minute in preajma jucatorilor si vei vedea ca de fapt secretul sta in pofta de viata si in placerea pe care o au in momentul in care sunt pe teren. Viorel, capitanul echipei, simte fiecare moment la intensitatea maxima, fie ca este vorba de bucuria unui meci castigat sau de tensiunea dinaintea unei confruntari. Daca ii intrebi ce s-a schimbat in viata lor acum, dupa ce vestea reusitei a ajuns pana departe, Viorel Mazilu raspunde, cu o evidenta mandrie, ca il recunoaste lumea, cum nu se intampla inainte. El este cel putin mai serios si recunoaste ca este “cel mai misto ca te recunoaste lumea pe strada, in Timisoara, la Arad, in Cluj”, dar in special pastreaza amintirea intalnirii presedintelui. La Marius, pivotul echipei, este alta poveste, marea schimbare din viata lui care s-a produs dupa acest eveniment a fost de fapt o urata zgarietura pe capota unei masini noi noute. Este o gluma desigur si pentru a va da seama si mai bine de umorul pe care il pot avea acesti baieti si de prietenia care ii leaga, Viorel ii tine isonul: “Nu, recunoaste si tu ca mai intai ti-ai luat masina ca sa aiba ce zgaria”. In realitate, zgarietura de pe masina luata doar de o saptamana era de fapt un motiv de tristete pentru ca “eu am muncit foarte mult sa strang banii sa-mi iau masina si intr-o fractiune de secunda cineva mi-o zgarie in parcare”, asa cum chiar Marius povesteste. Bucuria care se citeste pe fata lui Viorel cand spune ca dupa meciul asta a vorbit cu oameni cu care nu mai tinuse legatura de ani si ani de zile contrabalanseaza insa acest moment mai putin placut: “Este cea mai placuta senzatie cand, dupa reusite, vezi cum isi creste substantial numarul de prieteni, dar ma bucur sa ies cu iei, nu am capatat figuri, sa ies doar in localuri nu stiu de care sau mai stiu eu ce. Pe mine ma poti duce si acum sa mananc si undeva pe strada, pentru ca eu stiu cum e sa pornesti de acolo, stiu cum sunt zilele in care nu ai paine in casa si te gandesti cum sa faci rost de bani”, deci, fetelor, nu va temeti, il puteti invita fara griji pe Viorel in oras. Cum au ajuns insa aici? Amandoi au un farmec special cand isi spun povestea. Marius, spre exemplu, isi aduce aminte ca, de cand era mic, era un pasionat al sporturilor, dar ceea ce cu siguranta nu multi stiu este ca avea deja rezultate frumoase in campionatele de judo, castigand chiar titluri nationale. Frumoase preocupari pentru un copil, nimic de zis, problema insa a venit cand s-a hotarat ca pasiunea pentru handbal este mai mare si a trebuit sa-si anunte parintii ca renunta la judo in favoarea unui sport care il atrage mai mult. Si au urmat competitii si reusite la juniori, admiratia colegilor, dar mai ales a fetelor, visul oricarui adolescent. Numai ca probleme de la scoala nu au intarziat sa apara, asa ca singura solutie a fost mutarea de la un liceu cu profil de informatica la unul cu profil electronic. Imediat au inceput sa vina si performantele. La o gluma a lui Viorel cum ca s-ar fi apucat de handbal pentru fetele din tribuna, Marius raspunde, ca la cate fete vin sa vada meciurile te lasai de mult de sportul asta. Dar daca tot vorbea Viorel despre motive, pentru el handbalul a fost initial mai mult o activitate pe care o avea in afara scolii si o oportunitate de a pleca in turnee, la competitii, o sansa de a iesi din monotonia cotidiana. Asa cum spune si el, pentru o persoana atat de independenta si de plina de viata, handbalul a venit ca o salvare. Desi la capitolul renuntari si sacrificii se poate intocmi o lista bunicica, cap de afis fiind chiar copilaria sacrificata, optimismul ii face imediat sa iti povesteasca mai degraba de sansele pe care le-au avut si despre locurile pe care le-au vazut inca de cand erau mici, in timp ce alte persoane de varsta lor viseaza inca si acum la acest lucru. Pasiunea pentru sport nu este insa suficienta, iti mai trebuie disciplina, seriozitate si mai ales determinarea de a a fi cel mai bun in ceea ce faci. Poate pentru unii poate parea ciudat, dar Viorel isi aminteste cu placere de faptul ca ani intregi se trezea la 5 si jumatate si fie viscol, ploaie sau soare el facea zilnic antrenamente inainte de scoala... Dar poate fi succesul foarte periculos, te poate imbata foarte usor dulceata lui? Probabil ca da, pentru ca daca s-ar fi crezut de la inceputul intrecerii campioni, rezultatul nu ar mai fi fost acelasi. Ei insa alterneaza momentele cand vad jocul ca pe o “super distractie” cu cele in care, asa cum spune Viorel, simti din plin presiunea: “Si acum imi aduc aminte cand am jucat la calificare cum era pielea pe mine gaina. Mai ales cand am auzit pe toata lumea strigand Romania, am realizat presiunea aia infernala”. Aici se vede stofa de castigator. Mai mult decat atat, este extraodinar felul in care Viorel si Marius vorbesc despre psihologul echipei. Venit abia spre finalul campionatului si facand-o “doar pentru ca i-a fost drag de noi, nicidecum pentru bani”, cum chiar baietii o spun, Cupa ii este in mare masura datorata lui... Raducan. Viorel chiar ma roaga sa spun lucrul asta pentru ca se vede clar ca este o persoana pe care au ajuns sa o indragesca si fara de care nu ar fi ajuns unde sunt astazi. Viorel chiar crede ca “daca nu ar fi fost el, nu am fi putut rezista psihic. Are el metodele lui prin care ne-a facut sa jucam cu si mai mare placere, dar, mai mult, am devenit prieteni”. Aici Marius este de acord ca “daca inainte eram doar colegi, jucatori ai unei echipa, ba chiar ne sicanam, existau certuri, psihologul ne-a educat in asa fel incat acum, daca pe mine sau pe oricare altul, ne suna unul din baieti noaptea la doua ca are nevoie, nu ne gandim de doua ori”. Si daca psihologul a reusit sa-i faca sa se simta in stare de a cuceri orice culme, nu va asteptati totusi la minuni precum cea a renuntarii la superstitii, pentru ca sunt firesti, iar daca mai sunt povestite cu farmecul pe care il au baietii, devin chiar amuzante... Viorel recunoaste ca orice poate deveni o superstitie daca ti se pare in ziua respectiva: “Daca in ziua aia ai un eveniment major, orice ti se poate parea ca-ti va duce ghinion sau noroc, totul tine de psihic, se poate intampla de la o chestie pe care ti se parea tie ca a trebuit sa o faci si nu ai facut-o sa cazi pur si simplu”. Povestea insa se schimba in ceea ce-l priveste pe Marius, pentru ca el are un intreg ritual: “Eu cand ajung mai intai imi fac bandajele, tot timpul inainte de a ma schimba in echipament, apoi tricoul ramane intotdeauna pe sub echipament, iar sosetele, am o pereche pe care le port tot timpul” . Doar ca noul echipament pe care l-au primit il cam incomodeaza pe Marius, pentru ca il obliga sa schimbe sosetele. Dar daca totusi peste asta poate trece, supersitia pe care o cunoastem cu totii, cea cu intorsul din drum, nu o uita niciodata, si daca este nevoit sa se intoarca pentru ca a uitat ceva, trebuie neaparat sa priveasca intr-o oglinda pentru spargerea ghinionului. Fie ele mai mici sau mai mari, intemeiate sau chiar stupide, superstitiile fac din ei oameni, asa cum si bucuriile, dar si necazurile tot din viata fac parte. Dar va imaginati ca dupa bucuria unei reusite precum castigarea Cupei Challange iti mai poti aduce aminte de vreun esec? Ei bine, nici Marius si nici Viorel nu au putut face acest lucru. Laura Pecie
